Aici în Europa nu ne putem lăuda cu ceea ce personal aş numi cultura americană a armelor de foc. Credeţi că - blestemul - ar fi un cuvânt mai potrivit? Asta ar trebui să decideţi singuri. În orice caz, să ai ocazia să te joci în voie cu un pistol este ceva unic pentru mine, parţial datorită faptului că posesia ilegală de arme se pedepseşte foarte aspru. Bineînţeles, în armată ai parte de aşa ceva în fiecare zi, însă un civil doritor de asemenea produse este un om cu o problemă relativ greu de rezolvat. Acum ceva timp am trecut printr-o asemenea experienţă cu un Walter P88-9. Oţelul rece este exact ceea ce ai nevoie într-o zi caldă de vară. Ţinându-l în mână, realizezi că nu este atât de uşor precum ai avea impresia, iar dacă ai mânui două, câte unul în fiecare mână, ar fi extrem de dificil să te mişti natural. Pistolul respectiv stătea pe o masă, aşteptând să fie ridicat şi folosit. L-am apucat cu mâna dreaptă şi primul lucru pe care l-am facut a fost sa-l duc la tâmplă. În momentul în care oţelul rece întâlneşte pielea caldă, te trec toţi fiorii. Dacă închizi ochii, poţi să-ţi şi imaginezi traiectoria glonţului, precum şi sângele tău care se împrăştie pretutindeni. Am tras. Din moment ce sunt încă în viaţă, presupun că v-aţi dat seama de faptul că pistolul nu era încărcat.

     Şi uite aşa, pentru prima oară în viaţă, am simţit ce înseamnă să fii un mic zeu. Tot aşa am ajuns să respect şi seria Hitman. Este foarte uşor să îndrepţi un pistol spre cineva şi să tragi. Nu gândeşti. Pur şi simplu o faci pentru că te simţi ca un zeu cu pistolul în mână. Greşit! Nu eşti zeu, fiindcă eşti la fel de vulnerabil ca cel pe care îl împuşti. Este mult mai dificil să te apropii de victimă şi să o strangulezi, să o înjunghii sau să o otrăveşti. În acest caz, eşti obligat să-ţi faci un plan, să găseşti exact calea care îţi permite acest lucru. Aici se vede diferenţa dintre un asasin şi un ucigaş în serie. Apoi totul se reduce la motiv. Unii omoară pentru a-şi satisface propria plăcere, alţii pentru că asta e meseria lor, în timp ce majoritatea dintre noi nu suntem în stare să omorâm nici măcar un animal de casă, precum o găină sau un porc. Paradoxul e că noi avem uneori tendinţe sinucigaşe, în timp ce asasinii nu se confruntă cu asemenea probleme. Ştiu că pentru un asasin profesionist viaţa are o anumită valoare, valoare ce la o adică poate fi redusă la zero daca preţul e corect, însă ceea ce deosebeşte un asasin de un terorist sau de un ucigas în serie este faptul că pentru el numai ţinta trebuie eliminată. Un asasin care lasă în urmă şi victime colaterale nu este îndeajuns de bun pentru meseria pe care şi-a ales-o.

     De aceea, execuţia fiecărui asasinat în parte este extrem de dificilă. Veţi fi nevoiţi să reverificaţi de nenumărate ori detaliile planului vostru şi va trebui să aveţi şi o cantitate decentă de sânge rece, nu pentru a omorî o persoană, ci pentru a face faţă situaţiilor neprevăzute. Asta va cere de la voi Hitman: Blood Money. Planificare şi executare cu precizia unui ceas elveţian, fiindcă acesta este cel mai avansat joc din seria Hitman creat până acum. Acţiunea are loc pe teritoriul Statelor Unite, unde o nouă organizaţie încearcă să intre pe piaţă, aşa că toţi agenţii ICA încep să fie eliminaţi sistematic. Diana vă va plasa în continuare diverse misiuni însă veţi ajunge într-un punct în care doar voi doi veţi fi tot ce a mai rămas din agenţie. Nu o să dezvălui detaliile esenţiale ale poveştii, deoarece este una dintre cele mai bune pe care le-am întâlnit până acum într-un joc. Tot ce vă pot spune este că trebuie să ajungeţi neapărat la final şi să nu săriţi sub nici o formă peste vreun cut-scene din timpul jocului.