De fiecare data cand un producator sau designer de renume reuseste contraperformanta de a face un joc mediocru dintr-un titlu ce aparent nu ar fi putut sa dea gres, stau si ma intreb daca mai exista vreo speranta pentru industria jocurilor. Daca nu o sa se ajunga pana la urma sa se lanseze doar francize a la Electronic Arts, care an de an sa mai scoata niste bani din buzunarele gamerilor pentru niste imbunatatiri cel putin discutabile. Pentru cei care au cat de cat tangenta cu aceasta industrie, Peter Molyneaux nu mai are nevoie de nici o prezentare, jocurile sale (Magic Carpet, Dungeon Keeper, Populous) vorbind destul in numele sau. Astfel, nici nu ar trebui sa ne mire faptul ca Molyneaux este considerat parintele God-game-urilor, acesta fiind genul sau preferat. Black & White ar fi trebuit sa fie cel mai bun God-game realizat vreodata. Si cu toate ca la momentul lansarii sale in 2001 a adus o serie de inovatii care pareau sa justifice acest lucru, ele nu au fost de ajuns. Au trecut patru ani de atunci, iar Molyneaux a decis ca a venit timpul sa incerce din nou si sa creeze un God-game to end all god games. Drumul spre Iad insa este intotdeauna pavat cu intentii bune si din multe puncte de vedere, Black & White 2 este un pas inapoi fata de predecesorul sau.

     Unul dintre neajunsurile primului B&W era ca la un moment dat nu mai stiai efectiv ce ai de facut, de multe ori obiectivele care trebuiau indeplinite fiind cel putin vagi. Sequel-ul nu mai are aceasta problema, lucrurile fiind clarificate de la bun inceput: esti un zeu care se reintoarce in taramul pe care l-a cucerit in primul B&W, deoarece grecii aflati sub protectia sa sunt macelariti de catre Azteci. Singura optiune ramasa este sa fugiti impreuna cu ce a mai ramas din tribul grecilor, pentru a va reorganiza si a-i cuceri in final pe Azteci. Simplu, nu? Problema e ca premiza de la care pleaca jocul este cel putin ciudata din punctul meu de vedere, deoarece dorinta de razbunare ma face un zeu rau din capul locului. Poate ca eu vreau sa-mi mut poporul in alta parte si sa traiesc in liniste si pace pana la adanci batraneti. De ce sa incep o campanie de cucerire? Ce sa spun, sunt bun sau rau doar in functie de cum le rup capul inamicilor, daca vreau sa-i trec prin foc si sabie sau sa-i impresionez cu orasul meu magnific. De asemenea, avand in vedere ca sunt singurul zeu al acestei lumi (pe restul i-ati eliminat in primul B&W), de ce trebuie sa fug de Azteci? Nu pot sa-i distrug pur si simplu cu o fluturare a mainii mele divine ca pe niste insecte? Ce fel de zeitate sunt daca imi iau talpasita imediat cum apare o armata mai mare decat a mea la orizont?